Viața ca joc

Viața e ca un joc!

Un joc în care noi suntem protagoniștii principali, iar acțiunea se petrece într-un prezent continuu.

Un joc pe care ajungi să-l iubești, să-l detești, să-l apreciezi, să-l urăști sau să-l trăiești.

Un joc în care există reguli, stadii/etape, pedepse, învinși și învingători.

Tu decizi care este pasul următor!

Tu alegi dacă e bine să continui în aceeași direcție sau trebuie să schimbi sensul, să găsești altă cale sau strategie, care implică noi provocări și responsabilități, însă care te poate ajuta să treci la o nouă etapă: de la copilărie către pasul firesc care urmează – al adolescenței și apoi al maturității. Oricum, mai devreme sau mai târziu tot trebuie să faci acest pas!

Este un drum lung de parcurs, cu multe opriri, cu suișuri și coborâșuri, dar foarte frumos și plin întâmplări și evenimente care merită trăite la maxim.

Cine nu-și aduce aminte de perioada copilăriei? Când “pierdeam” timpul, de dimineață până seara, jucând diverse joculețe și încropind planuri de atac, de luptă, de înaintare. Când totul se rezuma la o urzeală a binelui împotriva forțelor răului, împotriva dragonilor, a spânilor, a vrăjitoarelor, a mamelor vitrege sau a altor personaje negative din poveștile pe care ni le-au citit părinții. Eram inventivi, creativi chiar, plini de energie și capabili să răsturnăm munți, să schimbă soarta întregii lumi.

Construiam castele de nisip, înconjurate de ape, care să ne păzească de atacatori. Întăream castelul cu turnuri cât mai înalte, de unde să putem vedea inamicii, în care să tragem cu armele și să-i strivim cu sulițele. Puneam în practică ceea ce auzeam în povești și ne imaginam că suntem bravi eroi, care se luptă pentru dreptate. Câștigam războaie, luam prizonieri pe care îi țineam fără mâncare, angrenându-i în jocurile foamei, încoronam regi și regine și organizam festivități importante. Trăiam acele momente cu entuziasm și înflăcărare. Nu am renunțat la acest joc nici când ne-am maturizat, moment în care am înlocuit nisipul cu o planșă de carton – în cazul jocurilor de societate sau mouse-ul unui calculator – în cazul jocurilor video. În continuare  construim, cucerim, ne luptăm și câștigăm bătălii, însă de data aceasta cu strategii bine puse la punct și cu mișcări și mutări premeditate.

Urzeala Tronurilor

(Sursa)

Încet, încet ne-am desprins din lumea poveștilor și am renunțat să mai vedem totul ca pe o școală de luptă, dar am continuat, tot prin joc, să facem pași mici, dar importanți către altă etapă. Am început să imităm comportamente, activități, întâmplări, să ne atribuim roluri care există în viața de zi cu zi și, ușor, ușor, am ajuns să ne maturizăm.

Dar tot copii am rămas:)

Nici la maturitate nu am renunțat la jocurile copilăriei, doar am ales să le dăm altă interpretare. Un exemplu bun în acest sens este “telefonul fără fir”. Când eram mică, petreceam ore întregi, împreună cu alți copii, amuzându-ne de expresiile funny la care ajungeam în finalul jocului. Atunci, nu atribuiam o importanță specială acestuia, ci doar ne bucuram de el. Acum, sunt conștientă de valoarea și scopul său: acela de a ne arăta modul în care un mesaj poate fi denaturat în momentul în care este transmis de la o persoană la alta și nu direct. Am făcut acest joculeț și în teambuilding-ul organizat de compania în care sunt angajată, unde am fost trainuită să renunț la “telefonul fără fir”, în favoarea world of mouth.

Jocurile copilăriei sunt o amintire frumoasă din trecutul nostru, dintr-o perioadă în care am trăit la intensitate maximă fiecare moment, ne-am permis să fim noi, să greșim, să pierdem, să cădem, să încercăm, să experimentăm.

Ele nu diferă mult de cele ale maturității, dar nu pot fi comparate.

Fiecare sunt speciale în felul lor!

Articol scris pentru competiția SuperBlog 2013

comments

Adauga comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *