Tag: piesa

O piesă deșănțată

Teatrul nu-mi mai e străin așa cum era odată, atunci când îi pășeam pragul cu vreo ocazie specială. A devenit o parte din viața mea, mai ales în ultima jumătate de an. De la piese calsice, la cele moderne, toate au trecut prin filtrul ochiului critic al Moscovei (cum obișnuiau să-mi spună 2 prietene în perioada studenției) și au primit un calificativ din partea mea.

În ultima periodă am ajuns mai la toate spectacolele de teatru în care joacă actorul Marius Manole. Piesa care m-a impresionat în mod special fiind Masculin/feminin, despre care am scris un articol aici. Săptămâna trecută însă am fost la “O piesă deșănțată”, de Lia Bugnar, unde am asistat la o comedie care m-a ținut cu zâmbetul pe buze mai tot timpul.

Cine încalcă limitele bunei-cuviințe în O piesă deșănțată? Cred că dacă stau bine să mă gândesc, aș îndrăzni să spun că toți o fac, fiecare însă în felul său. Piesa începe cu o scenă obișnuită, o discuție în cuplu, între Mihu (Radu Iacoban), care este căsătorit cu Ela (Lia Bugnar), despre invitația pe care i-au făcut-o celor 2 însurăţei – Niki (Marius Manole) şi Mira (Ilinca Manolache), care deși sunt căsătoriți de mai bine de un an, nu au făcut sex niciodată. Abia când apar cei 2 invitați în peisaj aflăm scopul acestei întâlniri – aceea de a face sex în 4 sau schimb de parteneri.

Complimente (bombă sexy), vorbe frumoase (“Mira e mai timidă, dar au și timidele farmecul lor”), avansuri, supravalorizări (“fac parte dintr-o specie de oameni supersexuali”, “eu cânt la zonele erogene ca la pian”), apropieri indecente și tot felul de discuții siropoaso-inteligente încep să domine peisajul până când disconfortul provocat de chiloții mov îl determină pe Mihu să stârnească o “revoltă” publică, care schimbă cursul normal al lucrurilor ce urmau să se întâmple (“Pe mine vă rog să mă scuzați, trebuie să-mi scot chiloții”). Din acel moment asistăm la tot felul de schimburi de replici (“mica și doapă, aschimodie”, “scândură de căcat, veche și răblăgită”), certuri, acuzații și crize – toate până intră în peisaj hoțul, care vrea să fure colița din ’31 a lui Mihu, singurul lucru la care ține cu adevărat “celebrul” arhitect și traducător de limbă curdă.

Moral, organziat, sensibil și îngrozitor de politicos, hoțul aduce în lumina reflectoarelor 2 subiecte de discuții foarte delicate: pe de o parte, sexul în grup și moralitatea, pe de altă parte furtul și moralitatea. Asistăm la o paralelă furt/moralitate/condamnare, sex în 4/moralitate/înșelare, care scoate în evidență aspecte interesante ale vieții cotidiene de cuplu (“să-ți călărească nevasta e ok, dar nu e ok să se dea cineva la ea”) și face ca situația neprevăzută, dusă până la grotesc (datorită cauzei jafului neobișnuit – țestoasa care trebuie operată și dărnicia Mirei), să pară cu atât mai interesantă cu cât pistolul hoțului ajunge în mâinile tuturor. Dintr-un furt obișnuit, în care oamenii reacționează într-un fel anume (se panichează, plâng etc.), se ajunge la situația în care victimele devin agresori și se implică într-un joc al cărei finalitate îi face să conștientizeze problemele pe care le au și îi determină să accepte valoarea partenerului din viața lor.

O experiență de neuitat din care toți avem de învățat și care scoate în evidență un lucru foarte important legat de relațiile umane: deși încercăm, ne entuziasmăm la tot felul de idei trăsnite, vrem să experimentăm, când realizăm și suntem conștienți de valoarea reală a omului de lângă noi, abia atunci ajungem să îl apreciem, să îl iubim, să îl râvnim și să îl adorăm.

Ce poate fi mai frumos decât atât?!

"Masculin-feminin", de Lia Bugnar

Cum s-ar schimba viața unui bărbat dacă ar deveni femeie?!

O întrebare ciudată, ați spune, nu? Dar nu este întâmplătoare. Zilele trecute am revăzut, pentru  a doua oară, piesa de teatru “Masculin-feminin”, de Lia Bugnar.

Masculin/feminin

(Sursa)

Viața unei femei obișnuite, casnice, plină de iubire pentru soțul ei, se schimbă radical după ce află că soțul ei drag are o problemă gravă. Este în stare să-și doneze organele, să împartă cu el plămânii, ficatul, rinichii. Este capabilă să mute munții din loc, să înfrunte alături de el până și racul, asta până află că bărbatul ei dorește de fapt să-și schimbe… sexul. O veste neașteptată, o lovitură frontală  nepreconizată, un lucru care nu i-ar fi trecut niciodată prin cap. Și toate acestea în cel mai important moment din viața ei – poartă în burtică un bebeluș.

Incapabilă să influențeze în vreun fel situația, Eva este părăsită de iubirea vieții ei, rămânând singură să-și înfrunte destinul.

Pe de altă parte, Adam, care după câteva operații consecutive devine Ada, începe o nouă viață, plină de provocări și situații neprevăzute. Nimeni nu vorbește nicodată de grijile zilnice ale femeii… Ada însă află ce reprezintă acestea de la însăși Eva: de la spălatul vaselor și al șosetelor, la pusul masei și strângerea lucrurilor aruncate prin casă de masculul familiei – toate sunt responsabilități pe care femeie și le asumă zilnic. Eva îi arată că este suficient să lași singur un bărbat în casă 3 zile și îl găsești “mucegăit”.  Îi spune că bărbatul este un animal de împerechere care sare dintr-un corp într-altul, fără să poposească prea  mult. Ada a simțiti cel mai bine la ce se referă Eva odată cu schimbarea sexului. Privirile deocheate din metrou și toate replicile de agățat nu-i mai sunt străine. Corpul ei a devenit admirația bărbaților din jur și ținta pentru multe glume și gânduri nebune.

Să treci dintr-un corp în altul nu e ușor. Ai nevoie de mult lucru tine. Trebuie să te cunoști foarte bine și să știi ce-ți dorești. Trebuie să fii puternic. Dacă ai fugit în alt sex ca să scapi de cineva, faci o mare greșeală. Nimic și nimeni nu poate scoate ceea ce e în mintea și inima ta.

Schimbarea sexului înseamnă și multe provocări noi: de la machiaj și haine mulate, la ciorapi (rupți) și dungi care îți indică “greșit” felul în care trebuie să-i porți (la bărbați, cele 2 linii paralele de pe chiloți indică fața acestora, iar la femei, la ciorapi, dungile sunt în spate).

Și zodia joacă un rol important. Căci știți și voi că fiecare zodie are caracteristicile sale. Dacă ești rac trăiești de 9.60. Mai mult nu poți, e dovedit, în piesă, că în realitate nu știu exact cum stă treaba!

Fiecare rol cu responsabilitățile sale, fiecare gen cu felul său de a fi și de a iubi.

Universul îți oferă a doua șansă, însă nu întâmplător! Este felul lui de a-ți arăta că “se poate și mai rău”…

Morala: bucurați-vă și fiți mulțumiți de corpul vostru. Nu râvniți după altul. Oricum, ce-a fost mai bun a fost luat deja… :). De voi!

Trași la xerox

Cum ar fi să mergi pe stradă să te întâlnești cu tine?

Să te uiți la persoana din fața ta și să o analizezi prin ochii tăi: cum arată, cum acționează, în ce este îmbrăcată, ce gesturi face? Poate chiar să te apropii să interacționezi cu ea?!

Cât de confortabil ar fi ca la întrebările pe care le-ai pus, să auzi exact răspunsuri pe care le-ai da tu? Să vezi același stil vestimentar și machiaj discret? Aceeași tonalitate și timiditate în exprimare?

Un om tras la xerox. Un om cu aceleași trăiri. Un om cu aceeși viață…

Ar fi mult prea ciudat, nu-i așa?

Mă bucur că asta se poate întâmpla doar în imaginația mea sau în teatru. Că nu există 2 oameni la fel în lumea asta. Că toți suntem diferiți. Că deși ne asumăm uneori alte roluri, tot la noi ne întoarcem indiferent că suntem țăran de oraș sau de la sat, că suntem artist sau proletar, că avem talente speciale sau pasiuni mărețe, că suntem Promca Lagutin sau un regizor de renume, că purtăm “șapcă bascată” sau pălărie din paie.

Jucăm alte roluri, dar cel mai bine îl interpretăm pe-al nostru!

Despre asta și dorința unui om simplu de la țară de a deveni artist, este și piesa Trasi la Xerox, în regia lui Dan Tudor, pe care am văzut-o la Teatrul În Cluise.

Trasi la xerox

Cei 3 actori – Ovidiu Cuncea, Afrodita Androne și Dan Tudor, înzestrați cu o carismă aparte în această piesă, reușesc să te scoată din starea în care ești și te duc cu gândurile pe meleagurile rusești, în perioada sovietică, când oamenii erau mulțumiți că prestează muncă fizică în brigada localității, în detrimentul creației, care necesită degajare fizică. De la sat la oraș, de la casa părintească la rude, de la șofat la jucat roluri într-un film, de la condiția de țăran la cea de muncitor într-o fabrică, de la poezii și versuri patriotice la țipete și îmbrățișări înfocate, de la isterie crescută la indiferență momentană, de la răbdare aproape de limite la acceptare, de la trecutul văzut cu o urmă de regret la strigătul puternic al prezentului, cu lovituri puternice în direct  – toate cuprinse în piesa care te lasă cu zâmbetul pe buze.

Muizcă bună pe fundal, oameni de valoare în sală și o atmosferă perfectă pentru o seară culturală de luni.

Mulțumesc Emil Călinescu pentru invitație 🙂

Oameni ai nimănui…

Suntem oameni ai nimănui imediat ce am trecut granița…

Nu contează că am ales Est sau Vest, nu contează că e Federația Rusă sau Europa. Ștampila aplicată în pașaport devine un fel de etichetă pe fruntea noastră. Se vede “de la o poștă”, cum s-ar spune în Moldova, că suntem străini. Ieșim în evidență prin felul de a fi, comportament, atitudine, stil vestimentar, limbaj etc. Facem totul pentru a le împlini așteptările celor care ne asigură sursa de venit și uităm de noi, de valori, de principii… Ne lăsăm intimidați, ne lăsăm călcați în picioare, ne lăsăm umiliți și înjosiți.

Despre stările și trăirile prin care trec moldovenii care aleg calea străinătății scrie și Dumitru Crudu, în piesa “Oameni ai nimănui”. Am citit-o pe nerăsuflate. Am întors fiecare filă fiind ghidată de un sentiment profund de înțelegere și în același timp de tristețe. M-am regăsit în unele momente, am făcut conexiuni cu situații din viața mea și am lăsat gândurile să-și imagineze lucruri pe care e bine să le ștergi din minte.

Alexandru, personajul principal al piesei (care a fost jucată pe 25 noiembrie 2005 la Teatrul Eugen Ionescu din Chișinău),  proaspăt concediat de la o cafenea din Moldova, unde era paznic, alege să plece în Italia (sau LA ltalia). Vrea să-și ajute familia și să scape de sentimentul de inutilitate care îl inundă. Vrea să facă și el ceva util în viața sa. Este o piesă înspirată dintr-o poveste reală, care este pe cât de tristă, pe atât de șocantă…

Cunosc și am în familie rude care au plecat în Italia, Grecia, Spania, Rusia etc. Discut cu ei și le ascult supărările și frustrările. Se plâng că sunt departe de casă, că nu sunt respectați, că sunt discriminați, că se umilesc. Profesori, ingineri, economiști, medici – toți renunță la funcțiile pe care le dețin și fac pasul care le schimbă total viața. Există și cazuri fericite, recunosc, dar majoritatea celor care pleacă au soarta personajelor care sunt descrise în piesa “Oameni ai nimănui”.

Oameni ai nimanui

(Sursa)

Vă invit să acordați o oră sau maxim 2 lecturării acestei cărți și după aceasta să le scrieți un mesaj de bine rudelor care sunt plecate peste hotare. Spuneți-le că le iubiți, că vă este dor de ele, că le așteptați acasă, că indiferent de provocările prin care au trecut, le respectați și le acceptați așa cum sunt.

Spuneți-le! Dacă nu voi, cine?